Feb 14

Şcoala- plăcere sau obligaţie?


Am o obsesie, cred, în legătură cu ideea că şcoala nu merge în direcţia care trebuie (probabil ar trebui să mă duc la un psiholog pentru a vedea care sunt cauzele B-) ).  Am încercat dintotdeauna să-i imităm pe alţii, preluând frânturi din modelele lor, rezultând un ghiveci cu de toate.

Părinţii se adaptează sistemului, considerând că şcoala trebuie să-i educe odrasla, să i-o disciplineze, să i-o înveţe. Puţini părinţi sunt cei care pun întrebarea: “Îi place copilului meu la şcoală?”. Câţi dintre părinţi l-au întrebat pe dirigintele nostru dacă ne place la şcoală? Câţi dintre voi întrebaţi educatoarea sau învăţătoarea daca copilului îi place la grădiniţă sau şcoală? Întrebările frecvente sunt: “Ce a mai făcut azi?”, “Este cuminte?”, “A ştiut azi?”, “A fost atent în clasă?”, “A vorbit frumos?” etc.

Copiii sunt împinşi spre a obţine note mari. Atât! Nu contează cunoştinţele acumulate, nu contează dacă fac conexiuni sau îşi pun întrebări. Au note bune, au succes. Notele sunt mai importante decât acumularea de cunoştinţe. Avem note mari, suntem mulţumiţi! Îmi amintesc că în anul în care am învăţat cel mai puţin (clasa a XII-a) am avut cele mai mari note din liceu. Am fost mulţumit la momentul respectiv? Da! N-a avut importanţă că am acumulat cel mai puţin în acel an, eu mă simţeam bine pentru că am avut medii mari.

Vina este în egală măsură şi a părinţilor. Ne împingem copiii spre succes, fără să ne gândim la eventualele consecinţe. Succesul lor e succesul nostru. Orice succes al copilului este perceput, de cele mai multe ori, ca un succes personal al părintelui, o mândrie; avem cu ce ne mândri noi, părinţii. Vrea copilul sport de performanţă? Nu contează! Vrem noi! Timp şi bani investiţi pentru un moft personal, de cele mai multe ori.

 Anul trecut am asistat la un meci de tenis intre doi copii, în cadrul unei competiţii. Părinţii erau pe marginea terenului. Tatăl unuia (cunoscut cântecaci de muzică … -n-aş putea să spun de care gen), n-a tăcut nicio clipă pe totă durata partidei. Îşi certa copilul sau îl lăuda, îi dădea sfaturi în timpul game-ului, striga, punea presiune pe el. Consecinţele? Băiatul se enerva când pierdea o minge, arunca cu racheta sau se manifesta zgomotos atunci când câştiga. Chiar nu contează rezultatul, dar, cu siguranţă, acel copil nu juca de plăcere tenis. Juca, probabil, pentru a-i face plăcere tatălui.

La fel este şi la şcoală, deşi nu ne dăm seama de cele mai multe ori. Chiar dacă copilul nu se manifestă la fel ca cel de sus, presiunea există. Poate o percepe altfel, poate o preia fără a arăta că este streasat, dar există. Am auzit, de la un părinte, chiar şi expresia “Lasă să înveţe, că prea multă şcoală n-a omorât pe nimeni!”. Din păcate chiar există cazuri de elevi foarte buni la învăţătură care au încercat să se sinucidă (ca şi o paranteză, una dintre şcolile locale de prestigiu este numită de unii “şcoala de sinucigaşi”)

Oare câţi ditre cei care  fac programa şcolară sau predau în şcoli îşi pun întrebarea: “Le place copiilor la şcoală?”. Probabil nu contează deloc acest fapt. De ce ar trebui să ne placă la şcoală? Şcoala trebuie doar să educe, oricare ar fi metoda aceasta!

1 comment

  1. Oblicatie clar, nu vad pe nimeni care sa aibe vrun job prin liceu… legea interzice asta.
    Ai voie in timpul facultatii, chiar daca esti major, plus ca calificarea e… moarta faci liceu nu ai loc de munca, faci facultatele sansele pot fi asemeni.

Leave a Reply

Your email address will not be published.